Johann Sebastian Bach (II)

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea şcolii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curţi şi, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieţii de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspiraţiile muzicale şi nici nu-i erau favorabile evoluţiei sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât şi nivelul scăzut de profesionalism al coriştilor, pe care trebuia să-i înveţe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru  săptămâni şi pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, îşi desfăşura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât şi la acele „Abendmusiken”. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care îşi însuşeşte procedeele componistice şi instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat  indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, aşa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătoreşte cu  vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist şi muzician al curţii. În anii petrecuţi ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) şi apoi la Köthen (1717-1723) şi-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi şi italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă şi clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) şi pentru clavir (18) din creaţia lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann . Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli ).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curţile numeroşilor principi germani, oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul şi strălucirea curţii regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa şi micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări şi recepţii somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriţi îşi permiteau să ţină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniştilor francezi, cu ornamentaţia rococo158 ului, s-a răspândit şi la curţile germane. Bach a asimilat acest stil şi pe cel al violoniştilor italieni, dar a trecut aceste modalităţi de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniştilor francezi a surprins elemente viabile, şi

anume graţia şi spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentaţia inutilă sau dăunătoare clarităţii. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de  ornamentică.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: