Posts Tagged ‘compozitor’

Johann Sebastian Bach (IX)

{ decembrie 5, 2008 @ 12:52 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

În canzone, el este influenţat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate şi fugi, cu imagini atât de variate şi de puternice, a îmbinat gravitatea şi patosul organiştilor germani cu suavitatea şi sugestiva cantilenă italiană. Şi în muzica de orgă, ca şi în creaţia vocal-simfonică, îmbină stilul somptuos şi solemn cu efuziunea lirică intensă. Ce  mai subiectivă este muzica de orgă, întrucât ea îşi are rădăcinile în improvizaţie, în muzica spontană izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieţii sale, pe lângă clavecin şi clavicord, ce mai supravieţuiau, a apărut în practică acel „Hammerklavier”, pian cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte, pentru faptul că mecanismul lui dădea posibilitatea realizării nuanţelor, pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

În muzica de clavecin, distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante şi didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecţiune lucrările provenite din muzica de dans. Deşi părţile component ale suitei poartă titlurile dansurilor, măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât piesele apar ca o muzică care exprimă meandrele vieţii omului. Suitele, denumite mai târziu franceze, engleze, conţin părţi provenite din dans, la fel şi Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influenţa elegantului stil francez şi co nţin, ca şi cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca şi partitele. Dar Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifică suita, introducând şi alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar „arii”.

Interesantă este Fantezia şi fuga cromatică, cu un suflu nou şi îndrăzneţ prin frecvente cromatisme, dar şi Goldberg Variationen (1742), o arie cu 30 de variaţiuni, care marchează un moment important din istoria temei cu variaţiuni. Compuse pe tema unei arii, variaţiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârşit, un quodlibet, un joc de improvizaţie muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv şi rustic 165 lirism, alta umoristică. Numele acestor variaţiuni vine de la primul interpret al lucrării, clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Şi C priciul la plecarea fratelui iubit (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale cărei părţi au sensuri programatice: Ariosoîndemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo – prietenii îşi iau rămas bun şi „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”. Invenţiunile (15 la două voci şi 15 la trei voci), piesele destinate soţiei sale A.Magdalena, ca şi Clavecinul bine temperat (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări didactice pentru clavecin. Deşi scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important în creaţia concertantă. Piesele solistice,

cu acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite şi nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoţional amplu şi spre o sferă mai largă. Substanţa muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, după cum conţinutul de idei şi tensiunea emoţională a acestei muzici nu mai puteau fi zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilităţi mai variate de exprimare, fiind mai bogată în culori timbrale, aşa încât Bach a fost mereu preocupat de obţinerea unor noi mijloace de exprimare instrumentală.

Johann Sebastian Bach (VIII)

{ decembrie 4, 2008 @ 12:52 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de 163 patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobişnuit de mare a Pasiunilor şi la depăşirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulţumit pe ierarhii bisericii şi, mai ales, pe pietişti. Aşa se explică de ce Pasiunea după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deşi lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută şi sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părţi au fost scrise în 1733 şi ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa,  Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanţă. Mai variată ca expresivitate, în acestă lucrare foloseşte un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanţă în desfăşurarea muzicală şi în succesiunea imaginilor unei părţi. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării şi bucuriei, ale jertfei şi biruinţei, ale morţii şi vieţii. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în Ofranda muzicală şi Arta fugii virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul şi fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate şi cu structură armonică, participă la desfăşurarea dramei şi subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănţuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de şase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paşti (1735) şi de Înălţare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt şi motetele, scrise în stil polifonic, deşi în acel timp îşi croise drum motetul univocal acompaniat. În creaţiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susţinere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare şi generalizare de către întregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar şi Köthen şi în calitate de conducător al “Collegium-ului musicum” studenţesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepţia sa şi pregnant imagini ale vieţii omului. În muzica de orgă, Bach face sinteza artistică între stilul tradiţional al organiştilor germani, cunoscut prin Böhm şi Buxtehude, şi cel al organiştilor italieni, al căror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfăşurări polifonice 164 încărcate şi expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibraţie emoţională, şi o formă mai limpede, mai puţin încărcată.

La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein (Cărticică de orgă), destinat predării artei organistice, găsim şi Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizaţii pe teme de coral. În corale, în sonatele şi concertele pentru orgă predomină ţesătura vertical armonică. Cele Opt mici preludii şi fugi, ca şi Passacaglia, au fost scrise pentru clave in cu două claviaturi şi pedală. În  celebra Toccată şi fugă în re minor, toccata este o concisă piesă improvizatorică, urmată de severa construcţie a unei fugi la patru voci.

Johann Sebastian Bach (VII)

{ decembrie 3, 2008 @ 12:48 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Deşi a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potenţele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este Magnificat (1723), un oratoriu cu arii, coruri şi pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paşti şi Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate şi strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios şi cântată după predică, Magnificat conţine 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet şi un terţet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios şi speranţa sa în milostivirea cerească.

Dacă în Magnificat domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o 162 adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paştelui, când şi în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradiţională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care îşi vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer graţierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă, textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenţii poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezenţa unui recitator, reprezentând evenghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannes Passion (1723), retuşată în mai multe rânduri, şi Matthäus Passion (1729), cea mai izbutită.

Pasiunile după Ioan şi Matei au o construcţie asemănătoare, cupinzând recitative, arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Fragmente din Pasiunea după Marcu, al cărui manuscris s-a pierdut, le regăsim în Oda funebră (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soţia regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secţiunilor, a fragmentelor recitativice, narative şi a micilor scene cu participarea soliştilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii şi ansambluri corale, executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfăşurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoţirea unui instrument solist, care repetă necontenit pe diferite trepte respectiva temă-idee.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile şi comentariile autorului însuşi. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în ţesătura instrumentală şi, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie Îndură-te Doamne, prin patosul interiorizat şi profund, redă căinţa amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laş, de Christos. Corurile şi coralele, similar corurilor tragediei antice, participă şi subliniază acţiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere şi meditaţie, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii şi compasiunea eroilor.

Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins şi răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce şi moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoţională, caracterizări muzicale puternice şi tratări simfonice de mare dramatism.

Johann Sebastian Bach (V)

{ decembrie 1, 2008 @ 12:43 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , } · { Scrieti un comentariu }

Creaţia bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care  se încrucişau la începutul secolului al XVIII-lea, ci şi o încununare a evoluţiei muzicii polifonice şi un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creaţia populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivităţii operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deşi a crezut  neştirbit în fericirea vieţii veşnice, în creaţia sa nu a redat omul împăcat, care aşteaptă cu seninătate viaţa de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârşitele sale ispite şi căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase şi înălţătoare, ancorate în neclintita credinţa a prezenţei divine în viaţa omului.

Fire echilibrată şi modestă, el şi-a dedicat creaţia premăririi lui Dumnezeu şi 160 înălţării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach îşi începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” şi o sfârşea cu inscripţia “numai pentru slava lui Dumnezeu”.

În opera sa găsim numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul Innsbruck, trebuie să te părăsesc îl regăsim sub forma coralului O, lume, trebuie să te părăsesc, iar cântecul de dragoste O dată m-aş plimba este adaptat pentru textul De Dumnezeu nu mă despart. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen (Din inimă doresc, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul Inima îmi este cutremurată. Acest coral apare ca un laitmotiv în Pasiunea după Matei.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci şi cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecţia “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul În tine îmi este bucuria, iar chansona Mi-ajung toate durerile se regăseşte într-un coral din Pasiunea după Matei. Şi din colecţia de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul Când vom fi în cele mai mari primejdii (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecţie.

Johann Sebastian Bach (III)

{ noiembrie 29, 2008 @ 12:39 am } · { Uncategorized }
{ Tags: , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Din timpul şederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach şi-a uimit adversarul prin variaţiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neaşteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerinţelor sale, şi-a îndreptat atenţia spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele şase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, şi o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soţia. După un an, se recăsătoreşte cu Anna  Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană şi aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingaşe Klavierbüchlein, colecţii de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta şi la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în faţa organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variaţiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăieşte în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligaţia de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriştii şcolii şi de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condiţiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză şi chiar răuvoitoare a conducătorilor oraşului sau ai bisericilor (el va dirija şi corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, şi grijile familiale au înnegurat viaţa genialului muzician. În pofida greutăţilor şi a climatului muzical cu totul impropriu unei creaţii de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieţii sale cele mai mari şi mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile şi Missa în si minor.

Johann Sebastian Bach (II)

{ noiembrie 27, 2008 @ 12:36 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea şcolii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curţi şi, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieţii de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspiraţiile muzicale şi nici nu-i erau favorabile evoluţiei sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât şi nivelul scăzut de profesionalism al coriştilor, pe care trebuia să-i înveţe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru  săptămâni şi pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, îşi desfăşura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât şi la acele “Abendmusiken”. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care îşi însuşeşte procedeele componistice şi instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat  indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, aşa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătoreşte cu  vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist şi muzician al curţii. În anii petrecuţi ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) şi apoi la Köthen (1717-1723) şi-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi şi italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă şi clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) şi pentru clavir (18) din creaţia lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann . Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli ).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curţile numeroşilor principi germani, oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul şi strălucirea curţii regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa şi micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări şi recepţii somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriţi îşi permiteau să ţină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniştilor francezi, cu ornamentaţia rococo158 ului, s-a răspândit şi la curţile germane. Bach a asimilat acest stil şi pe cel al violoniştilor italieni, dar a trecut aceste modalităţi de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniştilor francezi a surprins elemente viabile, şi

anume graţia şi spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentaţia inutilă sau dăunătoare clarităţii. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de  ornamentică.

Wolfgang Amadeus Mozart – continuare

{ februarie 12, 2008 @ 9:04 am } · { Wolfgang Amadeus Mozart }
{ Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Primul concert este semnalat la Munchen în ianuarie 1762 pe atunci reşedinţa principelui  elector, în faţa căruia copiii Mozart au concertat şi au primit primele lor aplauze. Au urmat curând cele de la viena, în faţa Mariei-Tereza şi ai invitaţiilor ei aristocraţi. Evenimentul de la Curtea imperială a insemnat începutul celebrităţii lui Mozart. Cu această ocazie Mozart primeşte un ceas de aur de la impărăteasă ca răsplată pentru arta sa uluitoare, ceas care poate fi admirat astăzi în muzeul “Mozart” înstalat în vechea casă natală din Slazburg.

Totuşi decisiv în această perioadă din viaţa lui Mozart a fost gestul unui băcan inimos – Herr Hagenauer din Slazburg care a dăruit familiei Mozart o trăsură de poştă încăpătoare, înscriind în biografia compozitorului un impresionant gest de generozitate. Era un dar care era mult superior  şi întrecea cu mult preţul şi semnificaţia celui făcut de Maria-Tereza.

La 18 noiembrie 1763 a avut loc intrarea familei Mozart  în Paris, metropola Franţei considerată capitala spirituală a Europei. Şase luni a durat primul contact pe care l-a avut Mozart cu lumea Parisului, din noiembrie 1763 până în aprilie 1764. Mai presus de aplauzele pe care le-a cucerit în acest timp au fost împresiile despre noul  ce-i răzbătea de muzica ascultată la seratele gazdelor aristocrate, cântată pe podium, sau pe scenele amenajate pentru spectacole de opera, de balet, de vodevil. Rămâne impresionat de eleganţa stilurilor lui Lully, Couperin sau Rameau (care îşi trăia ultimul an din viaţă), de facatura operelor comice compuse de Philidor sau de Monsigny (ultimul angajat al Curţii ducelui de Orleans), de varietatea muzicii instrumentale, de ornamentaţia integrată în desfăşurarile ei melodice.

Cel mai mult l-a impresionat creaţia lui Johann Scobert (1720-1767), clavecinist, şi compozitor de origine germană, angajat al Curtii prinţului Conti – în al cărui palat copiii Mozart au fost invitaţi să concerteze în repetate rânduri.

Leopold Mozart (1719-1787)

{ februarie 10, 2008 @ 10:56 am } · { Leopold Mozart, Wolfgang Amadeus Mozart }
{ Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , } · { Comentarii (1) }

Violonist, compozitor de piese religioase şi mai ales de piese intrumentale, pedagog celebru (al unei metode de vioară – Versuch einer grundlichen Violinschule – de nenumărate ori reeditată).

Era fiul unul legător de cărţi din Ausburgul bavarez, fapt ce-l face să se considere în totdeauna compozitor german. A venit în urmă cu doua decenii în Slazburgul austriac, pentru a studia Dreptul şi Filozofia. Totuşi din lipsa de bani şi marea vocaţie pentru muzică să-l desprindă curând de dorinţa lui de studii universitare. şi să-l îndrepte către postul de violonist în orchestra de la Curtea arhiepiscopului stăpânitor al ţinutului.

Era anul 1743, iar peste 4 ani (1747) se căsătoreşte cu Anna-Maria Pertl, care-i va dărui şapte copii, dintre care nu vor supraveţui decât doi – o fetiţa cu numele de Maria-Anna (întâlnită în biografii cu diminutivul de Nannerrl) şi un băiat cu cinci ani mai mic – viitorul muzician – Wolfgang Amadeus Mozart