Istoria Muzicii

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

Înconjurat constant şi dezinteresat de arhitectul Vasnier, un adevarat protector şi de soţia acestuia, Marie Blanche Vasnier, o cântăreaţă cu o voce de o rară frumuseţe şi extensie, căreia îi dedica prima versiune din Fetes galantes, Debussy îşi afirmă din ce în ce mai pregnant personalitatea neacceptând nici un compromise de la gândirea sa estetică ( “Vreau să lucrez – îi scria Debussy lui Vasnier – pentru a crea o opera originală iar nu pentru a nimeri mereu pe aceleaşi drumuri…”)

Tot acum schiţează câteva lucrări: pera Rodrigue et Chimene dupa Cidul de Corneille, pe care ulterior o abandonează, Preludiul, interludiul şi parafrază finală pentru După amiaza unui faun şi Ariettes oubliees (Ariette uitate) o lucrare ce figurează printre primele lucrări realizate după sejurul roman, Mica suită pentru pian şi Duite bergamasque.

Tot în 1889, este admis în Societatea Naţională de Muzică, unde, în 1893, I se prezintă prima lucrare imporntantă: Cvartetul de coarde, legând o strânsă şi trainică prietenie cu Ernest Chausson, Gustav Charpentier, Eugen Isaye ş.a. Atras tot mai mult de poezia simbolistă, în 1893 Debussy, se apropie de drama pelleas şi melisande, de Maurice Maeterlink şi, după ce obţine aprobarea autorului de a fi adaptată la un libret de operă, trece îndată la lucru.

Eveniment memorabil , anul 1894 aduce prima audiţie a preludiului simfonic După amiaza unui faun şi consacrarea definitivă a compozitorului în elita creatorilor francezi originali. Ascensiunea sa ete continuata in 1899, cu prima audiţie a Nocturnelor pentru orchestra, ca apoi în 1902, să aib loc premiera operei Pelleas şi melisande, la Opera Comique. Pe aceaşi linie estetică şi stilistică se înscriu şi celelalte realizări: Stampe (1904), Marea (1905), Iberia (1909), Martirul Sfântului Sebastian (1911), Preludiile pentru pian (1991-1913) ş.a.

Copleşit de evenimentele anilor 1915-1916, Debussy compune mai puţin în comparaţie cu perioada precedentă, în maniera sa stilistică observându-se o uşoară tendinţă spre clasicizarea limbajului şi a expresiei, în sensul specificităţii franceze de tip Couperin şi Rameau. Acum, apar trei din cele şase sonete proiectate pe a căror copertă a semnat: “Claude Debussy, musician francais”, şi Studiile pentru pian, ultimile mari realizări ale unui musician de exepţie. Tot acum, o veche boală, ascunsă de compozitor, începe să evolueze ireversibil, aducându-I sfârşitul, care se produce la 26 martie 1918 (in aceaşi zi şi lună ca a lui Beethoven). A fost înmormântat în cimitirul Pcre Lachaise, pe ultimul drum fiind însoţit doar de câţiva prieteni, iar după un an, a fost reînhumat în cimitirul Passy.

Bibliografie
Vasile Iluţ: De la Wagner la Contemporani Vol 3

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

Înconjurat de Marmontel şi de Mbrosie Thomas, director al conservatorului în acea vreme, Debussy participă în 1883 la concursul pentru Premiul Romei. Prezentând cantata Le Gladiateur (Gladiatorul) Debussy obţine doar al doilea mare premiu, oferindu-i-se însă certitudinea unei posibile reuşite depline. Aceasta se realizează în anul următor(1884) când scena lirică l’Enfant prodigue (Fiul risipitor), pe un text de Edouard Guinand, îl încununează cu Marele Premiu al Romei, juriul fiind prezidat de Charles Gounod. Drept urmare, conform prevederilor regulamentului concursului, în 1885, pleacă la Roma pentru o perioadă de patru ani, la Villa Medicis, unde se acomodează foarte greu cu ambianţa şi regimul impus. De aici, trimite academiei doua lucrări; Zuleima după Almazor de Heine, o odă simfonică, şi poemul pentru cor şi orchestră Le printemps (Primăvara) inspirit după Botticelli, lucrări pe care juriul academiei le găseşte bizarre, ininteligibile şi inexecutabile, cu “tendinţă pronunţată, prea pronunţată chiar, înspre căutarea straniului”

La Roma cunoaşte muzica lui Palestrina şi Orlando di Lasso, fără a se entuziasma prea mult, şi îi ascultă pe List care “foloseşte pedala ca un mod de a respire” Totuşi însă în 1887 nemaiputând suporta atmosfera stagnantă şi situaţia de “pensioner” al Villei, Debussy se întoarce la Paris, cu doi ani înaintea termenului stability, fiind din ce în ce mai atras de poezia simbolistă, pe care o cunoscuse încă din primii ani petrecuţi la Roma, frecventând acum, cenaclurile organizate la Librăria de artă independentă şi reuniunile literre organizate de mallarme.

Debussy îşi respectă obligaţiile faţă de Academia din Paris trimiţând pe adresa acesteia încă doua lucrări: La demoiselle elue (Domnişoara aleasă) pe un text de Rossetti si Fantezia pentru pian şi orchestră, pe care compozitorul a retras-o din repetiţie.

Un an mai târziu (1888), Debussy călătoreşte la Bazreuth unde se entuziasmează în faţa artei wagneriene, pentru ca după numai un an (1889), să întreprindă un voiaj, de “dewagnerizare”, dovedindu-se din ce în ce mai receptive la sugestia rusă, care în acea perioadă i se potrivea cel mai bine. La aceasta se adaugă sugestia exotică, pe care o primeşte cu ocazia vizitării expoziţiei universale organizate la Paris, în acelaşi an 1889, unde ia contact cu arta Extremului Orient, cu muzica javaneză, cu sonorităţile de gamelan, afirmând că “muzica javaneză posedă un contrapunct pe lângă care cel al lui Palestrina nu este decât un joc de copil”, o muzică eliberată de regulile academice europene, făcând din Debussz primul musician modern care a fost fascinate de exotisme (muzica extra-europeană)

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

Primii ani de studii i-au adus primele succese: premiul întâi şi medalia pentru solfegiu (1876), premiul al doilea la pian (1877), premiul întâi la acompaniameănt (1880) şi nici o recompensă la armonie, cu toate că i se recunoşteau calităţile de „bun armonist, puţin cam fantezist, multă uşurinţă şi vervă”, după cum nota în 1880 profesorul Auguste Basille. Dornic de cunoaştere, Debussy studiază cu perseverenţă creaţiile înaintaşilor  şi ale contemporanilor săi, căutând să se menţină cât mai departe de influenţe şi să păstreze nealterată personalitatea artistică. La aceasta se adaugă şi sansa ce i s-a oferit ca în ciuda lipsurilor materiale, să poată călători prin câteva ţări europene, prilej de cunoaştere şi îmbogăţire spirituală. Profesorul său Marmontel l-a recomandat Filaretovnei von Meck (marea admiratoare a lui Ceaikovski) care în călătoriile sale estivale era însoţită de o numeroasă suită printre ei aflându-se şi muzicieni, Debussy fiind „pianistul casei”. Astfel reuşeşte să viziteze Elveţia, Italia (1880) şi Rusia (1881 şi 1882) unde ia contact şi are revelaţia muzicii ruse, a artei noi şi proasptete a compozitorilor din grupul celor cinci, a căror elemente folclorice îl fascinează. Din această perioadă datează primele sale compiziţii: Trio în sol major, scris pentru formaţia Filaretovnei von Meck, o serie de melodii şi Simfonia în sol minor.