Posts Tagged ‘clasicism’

Claude Achille Debussy (V)

{ iulie 3, 2009 @ 9:07 am } · { Claude Achille Debussy }
{ Tags: , , , , , , , , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

Înconjurat constant şi dezinteresat de arhitectul Vasnier, un adevarat protector şi de soţia acestuia, Marie Blanche Vasnier, o cântăreaţă cu o voce de o rară frumuseţe şi extensie, căreia îi dedica prima versiune din Fetes galantes, Debussy îşi afirmă din ce în ce mai pregnant personalitatea neacceptând nici un compromise de la gândirea sa estetică ( “Vreau să lucrez – îi scria Debussy lui Vasnier – pentru a crea o opera originală iar nu pentru a nimeri mereu pe aceleaşi drumuri…”)

Tot acum schiţează câteva lucrări: pera Rodrigue et Chimene dupa Cidul de Corneille, pe care ulterior o abandonează, Preludiul, interludiul şi parafrază finală pentru După amiaza unui faun şi Ariettes oubliees (Ariette uitate) o lucrare ce figurează printre primele lucrări realizate după sejurul roman, Mica suită pentru pian şi Duite bergamasque.

Tot în 1889, este admis în Societatea Naţională de Muzică, unde, în 1893, I se prezintă prima lucrare imporntantă: Cvartetul de coarde, legând o strânsă şi trainică prietenie cu Ernest Chausson, Gustav Charpentier, Eugen Isaye ş.a. Atras tot mai mult de poezia simbolistă, în 1893 Debussy, se apropie de drama pelleas şi melisande, de Maurice Maeterlink şi, după ce obţine aprobarea autorului de a fi adaptată la un libret de operă, trece îndată la lucru.

Eveniment memorabil , anul 1894 aduce prima audiţie a preludiului simfonic După amiaza unui faun şi consacrarea definitivă a compozitorului în elita creatorilor francezi originali. Ascensiunea sa ete continuata in 1899, cu prima audiţie a Nocturnelor pentru orchestra, ca apoi în 1902, să aib loc premiera operei Pelleas şi melisande, la Opera Comique. Pe aceaşi linie estetică şi stilistică se înscriu şi celelalte realizări: Stampe (1904), Marea (1905), Iberia (1909), Martirul Sfântului Sebastian (1911), Preludiile pentru pian (1991-1913) ş.a.

Copleşit de evenimentele anilor 1915-1916, Debussy compune mai puţin în comparaţie cu perioada precedentă, în maniera sa stilistică observându-se o uşoară tendinţă spre clasicizarea limbajului şi a expresiei, în sensul specificităţii franceze de tip Couperin şi Rameau. Acum, apar trei din cele şase sonete proiectate pe a căror copertă a semnat: “Claude Debussy, musician francais”, şi Studiile pentru pian, ultimile mari realizări ale unui musician de exepţie. Tot acum, o veche boală, ascunsă de compozitor, începe să evolueze ireversibil, aducându-I sfârşitul, care se produce la 26 martie 1918 (in aceaşi zi şi lună ca a lui Beethoven). A fost înmormântat în cimitirul Pcre Lachaise, pe ultimul drum fiind însoţit doar de câţiva prieteni, iar după un an, a fost reînhumat în cimitirul Passy.

Bibliografie
Vasile Iluţ: De la Wagner la Contemporani Vol 3

Claude Achille Debussy (IV)

{ iulie 2, 2009 @ 9:06 am } · { Claude Achille Debussy }
{ Tags: , , , , , , , , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

Înconjurat de Marmontel şi de Mbrosie Thomas, director al conservatorului în acea vreme, Debussy participă în 1883 la concursul pentru Premiul Romei. Prezentând cantata Le Gladiateur (Gladiatorul) Debussy obţine doar al doilea mare premiu, oferindu-i-se însă certitudinea unei posibile reuşite depline. Aceasta se realizează în anul următor(1884) când scena lirică l’Enfant prodigue (Fiul risipitor), pe un text de Edouard Guinand, îl încununează cu Marele Premiu al Romei, juriul fiind prezidat de Charles Gounod. Drept urmare, conform prevederilor regulamentului concursului, în 1885, pleacă la Roma pentru o perioadă de patru ani, la Villa Medicis, unde se acomodează foarte greu cu ambianţa şi regimul impus. De aici, trimite academiei doua lucrări; Zuleima după Almazor de Heine, o odă simfonică, şi poemul pentru cor şi orchestră Le printemps (Primăvara) inspirit după Botticelli, lucrări pe care juriul academiei le găseşte bizarre, ininteligibile şi inexecutabile, cu “tendinţă pronunţată, prea pronunţată chiar, înspre căutarea straniului”

La Roma cunoaşte muzica lui Palestrina şi Orlando di Lasso, fără a se entuziasma prea mult, şi îi ascultă pe List care “foloseşte pedala ca un mod de a respire” Totuşi însă în 1887 nemaiputând suporta atmosfera stagnantă şi situaţia de “pensioner” al Villei, Debussy se întoarce la Paris, cu doi ani înaintea termenului stability, fiind din ce în ce mai atras de poezia simbolistă, pe care o cunoscuse încă din primii ani petrecuţi la Roma, frecventând acum, cenaclurile organizate la Librăria de artă independentă şi reuniunile literre organizate de mallarme.

Debussy îşi respectă obligaţiile faţă de Academia din Paris trimiţând pe adresa acesteia încă doua lucrări: La demoiselle elue (Domnişoara aleasă) pe un text de Rossetti si Fantezia pentru pian şi orchestră, pe care compozitorul a retras-o din repetiţie.

Un an mai târziu (1888), Debussy călătoreşte la Bazreuth unde se entuziasmează în faţa artei wagneriene, pentru ca după numai un an (1889), să întreprindă un voiaj, de “dewagnerizare”, dovedindu-se din ce în ce mai receptive la sugestia rusă, care în acea perioadă i se potrivea cel mai bine. La aceasta se adaugă sugestia exotică, pe care o primeşte cu ocazia vizitării expoziţiei universale organizate la Paris, în acelaşi an 1889, unde ia contact cu arta Extremului Orient, cu muzica javaneză, cu sonorităţile de gamelan, afirmând că “muzica javaneză posedă un contrapunct pe lângă care cel al lui Palestrina nu este decât un joc de copil”, o muzică eliberată de regulile academice europene, făcând din Debussz primul musician modern care a fost fascinate de exotisme (muzica extra-europeană)

Claude Achille Debussy (III)

{ iulie 1, 2009 @ 9:04 am } · { Claude Achille Debussy }
{ Tags: , , , , , , , , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

Primii ani de studii i-au adus primele succese: premiul întâi şi medalia pentru solfegiu (1876), premiul al doilea la pian (1877), premiul întâi la acompaniameănt (1880) şi nici o recompensă la armonie, cu toate că i se recunoşteau calităţile de „bun armonist, puţin cam fantezist, multă uşurinţă şi vervă”, după cum nota în 1880 profesorul Auguste Basille. Dornic de cunoaştere, Debussy studiază cu perseverenţă creaţiile înaintaşilor  şi ale contemporanilor săi, căutând să se menţină cât mai departe de influenţe şi să păstreze nealterată personalitatea artistică. La aceasta se adaugă şi sansa ce i s-a oferit ca în ciuda lipsurilor materiale, să poată călători prin câteva ţări europene, prilej de cunoaştere şi îmbogăţire spirituală. Profesorul său Marmontel l-a recomandat Filaretovnei von Meck (marea admiratoare a lui Ceaikovski) care în călătoriile sale estivale era însoţită de o numeroasă suită printre ei aflându-se şi muzicieni, Debussy fiind „pianistul casei”. Astfel reuşeşte să viziteze Elveţia, Italia (1880) şi Rusia (1881 şi 1882) unde ia contact şi are revelaţia muzicii ruse, a artei noi şi proasptete a compozitorilor din grupul celor cinci, a căror elemente folclorice îl fascinează. Din această perioadă datează primele sale compiziţii: Trio în sol major, scris pentru formaţia Filaretovnei von Meck, o serie de melodii şi Simfonia în sol minor.

Claude Achille Debussy I

{ iunie 29, 2009 @ 9:03 am } · { Claude Achille Debussy }
{ Tags: , , , , , , , , , , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Claude Achille Debussy

(1862-1918)

De aproape o sută de ani, impresionismului (atunci când vine vorba de muzică I se asociază un nume: Debussy, menit să ilustreze superlativele unei sensibilităţi naţionale în plina contemporaneitate. Arta lui Debussy, moment de apogeu în muzica franceza, este arta unui spirit înalt şi singular; este inegalabila, interpretabilă şi inconfundabilă, măreaţă şi impunătoareă totodată, întruchipând un current, pe care dup ace l-a inaugurat, l-a dominat autoritar, în care, şi din care, a realizat tot ce-a fost posibil, epuizându-i toate virtualităţile.

Muzica lui Debussy, realizată din tonuri de lumină şi de culoare sonoră incarnate „timpilor ritmaţi”, dupa expresia compozitorului, „este cea a evocării şi nu a descripţiei, a sugestiei şi nu a reprezentării”, este arta unui modern de cea mai autentica factura şi originalitate. Modernitatea lui Debussy nu vine din rezultatul descoperirilor spectaculare şi şocante ci este rezultatul unei selectii subtile operate într-o vastă anterioritate, conjugata cu contemporaneitatea, ale căror limite sse întind între modalul liturgic medieval şi cel folcloric contemporan, pătrând fondula sonatic tradiţional, pe care îl lărgeşte, imbogăţindu-l cu noi agregate, cu care operează liber, în afara orcărui postulat artistic . Numele lui Debussy a ajuns la cumpăna celor două veacuri, un simbol pentru că prin el prestigiul muzicii franceze a fost din nou înălţat pe una din cele mai înalte culi ale lumii muzicale.

Johann Sebastian Bach (VII)

{ decembrie 3, 2008 @ 12:48 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Deşi a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potenţele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este Magnificat (1723), un oratoriu cu arii, coruri şi pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paşti şi Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate şi strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios şi cântată după predică, Magnificat conţine 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet şi un terţet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios şi speranţa sa în milostivirea cerească.

Dacă în Magnificat domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o 162 adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paştelui, când şi în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradiţională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care îşi vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer graţierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă, textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenţii poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezenţa unui recitator, reprezentând evenghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannes Passion (1723), retuşată în mai multe rânduri, şi Matthäus Passion (1729), cea mai izbutită.

Pasiunile după Ioan şi Matei au o construcţie asemănătoare, cupinzând recitative, arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Fragmente din Pasiunea după Marcu, al cărui manuscris s-a pierdut, le regăsim în Oda funebră (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soţia regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secţiunilor, a fragmentelor recitativice, narative şi a micilor scene cu participarea soliştilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii şi ansambluri corale, executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfăşurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoţirea unui instrument solist, care repetă necontenit pe diferite trepte respectiva temă-idee.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile şi comentariile autorului însuşi. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în ţesătura instrumentală şi, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie Îndură-te Doamne, prin patosul interiorizat şi profund, redă căinţa amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laş, de Christos. Corurile şi coralele, similar corurilor tragediei antice, participă şi subliniază acţiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere şi meditaţie, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii şi compasiunea eroilor.

Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins şi răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce şi moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoţională, caracterizări muzicale puternice şi tratări simfonice de mare dramatism.

Johann Sebastian Bach (VI)

{ decembrie 2, 2008 @ 12:46 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoţională şi viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziţia sa faţă de texte. El schimbă des destinaţia unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creaţiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditaţie asupra existenţei şi a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creaţia sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exerciţiu didactic sau demonstraţie tehnică. Aşa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul şi scopul piesei. Constrâns de obligaţiile cotidiene ale funcţiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deşi poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibraţie emoţională şi robusteţe ritmică, care străbat construcţii polifonice grandioase. Chiar şi atunci când foloseşte procedeul variaţional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. Passacaglia în do minor (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeaşi temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile şi sărbătorile de peste an, variază ca număr de părţi (două sau trei) şi cuprind arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Unele arii au şi forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de 161 orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii şi interludii. Bach a scris şi solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferinţelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care şi-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. Am suferit mult, Lacrimi, griji, îndoieli sau Lume mincinoasă, nu mă încred în tine sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar şi ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim şi elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterităţii i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

Cantatele laice (cca20) ocupă un loc mai modest în creaţia sa, însă ele au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deşi au un caracter ocazionalomagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepţiei sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar şi Köthen datează Cantata vânătorească şi Cantata primăverii, în care zugrăveşte natura. Aceeaşi tendinţă de descripţie bucolică o găsim şi în cantatele omagiale Împăcarea lui Aeolus şi Curgeţi, valuri zglobii. Denumite de către Bach „dramma per musica”, în unele cantate, precum Alegerea lui Hercule şi Întrecerea dintre Phoebus şi Pan (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează şi la umor în Cantata cafelei (1732), o burlescă a vieţii citadine sau în Cantata ţărănească – Avem un nou stăpân -, în care imaginile pitoreşti ale vieţii rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influenţat stilul de operă muzica sa. Se ştie că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică,favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimţit în Pasiuni, Magnificat şi în Missa în si. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo Amorul trădător şi în Nu ştiu ce-i durerea. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuinţat şi în cele religioase. Astfel, cantata omagială Se înalţă cu bucurie a fost executată  pentru trei persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului şi apoi a fost transformată în cantată religioasă. Din cantata Alegerea lui Hercule câteva numere au trecut în Oratoriul de Crăciun, iar cantata Înălţimea sa, Leopold a devenit religioasă, înlocuind alteţa sa cu Dumnezeu.

Johann Sebastian Bach (V)

{ decembrie 1, 2008 @ 12:43 am } · { Johann Sebastian Bach }
{ Tags: , , , } · { Scrieti un comentariu }

Creaţia bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care  se încrucişau la începutul secolului al XVIII-lea, ci şi o încununare a evoluţiei muzicii polifonice şi un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creaţia populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivităţii operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deşi a crezut  neştirbit în fericirea vieţii veşnice, în creaţia sa nu a redat omul împăcat, care aşteaptă cu seninătate viaţa de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârşitele sale ispite şi căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase şi înălţătoare, ancorate în neclintita credinţa a prezenţei divine în viaţa omului.

Fire echilibrată şi modestă, el şi-a dedicat creaţia premăririi lui Dumnezeu şi 160 înălţării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach îşi începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” şi o sfârşea cu inscripţia “numai pentru slava lui Dumnezeu”.

În opera sa găsim numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul Innsbruck, trebuie să te părăsesc îl regăsim sub forma coralului O, lume, trebuie să te părăsesc, iar cântecul de dragoste O dată m-aş plimba este adaptat pentru textul De Dumnezeu nu mă despart. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen (Din inimă doresc, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul Inima îmi este cutremurată. Acest coral apare ca un laitmotiv în Pasiunea după Matei.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci şi cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecţia “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul În tine îmi este bucuria, iar chansona Mi-ajung toate durerile se regăseşte într-un coral din Pasiunea după Matei. Şi din colecţia de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul Când vom fi în cele mai mari primejdii (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecţie.

Johann Sebastian Bach (IV)

{ noiembrie 30, 2008 @ 12:41 am } · { Uncategorized }
{ Tags: , , , , } · { Scrieti un comentariu }

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcţiona ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă şapte ricercare, două canoane şi o sonată á tre (pentru flaut, vioară şi clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciţii de polifonie şi demonstraţii de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus şi “Collegium musicum”, societate muzicală studenţească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite şi cantate laice. Deşi n-a scris muzică de operă, el se interesa de creaţia dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curţii din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, veneţianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viaţa muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, Amorul trădător şi Nu ştiu ce-i durerea, precum şi Cantata cafelei sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibraţiei coardelor (Dämpfer,  étouffer). Cunoscut pentru virtuozitatea execuţiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuşi perfecţionase instrumentul, încercând construirea aşa-numitei “viola pomposa”, de dimensiuni mai mari decât “viola da gamba” şi a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal şi maţ, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârşitul vieţii, Bach a încercat să-şi tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârşitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supravieţuit opt: 4 fete şi 4 băieţi. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanţi muzicieni. organist şi compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant şi un precursor al simfoniei şi al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei şi capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin şi Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată şi la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calităţile sale de organist în acest oraş. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano şi Londra” a suferit o influenţă italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curţii regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.