Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcţiona ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă şapte ricercare, două canoane şi o sonată á tre (pentru flaut, vioară şi clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciţii de polifonie şi demonstraţii de virtuozitate tehnică.
Între anii 1729-1740 a condus şi “Collegium musicum”, societate muzicală studenţească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite şi cantate laice. Deşi n-a scris muzică de operă, el se interesa de creaţia dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curţii din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, veneţianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viaţa muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, Amorul trădător şi Nu ştiu ce-i durerea, precum şi Cantata cafelei sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.
În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibraţiei coardelor (Dämpfer, étouffer). Cunoscut pentru virtuozitatea execuţiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuşi perfecţionase instrumentul, încercând construirea aşa-numitei “viola pomposa”, de dimensiuni mai mari decât “viola da gamba” şi a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal şi maţ, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârşitul vieţii, Bach a încercat să-şi tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârşitul său din anul 1750.
Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supravieţuit opt: 4 fete şi 4 băieţi. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanţi muzicieni. organist şi compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant şi un precursor al simfoniei şi al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei şi capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin şi Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată şi la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calităţile sale de organist în acest oraş. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano şi Londra” a suferit o influenţă italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curţii regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.
inca nu am scris nimic, dupa cum se vede dar urmeaza… Mai greu este inceputul, restul … vine de la sine 
